Agale merg prin vechiul nostru oras,ma plimb pe strazile vechi,care deja sunt "noi" si admir casutele vechi,de fapt,unde si unde mai zaresti cate o cladire care a scapat de asa numita renovare.Acum tot se astupa sau se cladeste din nou,sau mai nou se renoveaza,insa trecutul si frumusetea lor dispar.Imi plac mult cladirile vechi,tot ce e legat de arhitectura de atunci,cand le privec am senzatia ca traiesc acel moment.Insa in Chisinaul nostru am o cladire favorita,e Muzeul de Arte Plastice si de cite ori trec pe acolo,parca primesc asa un soi de satisfactie si o doza de frmusete.Acum am observat ca renoveaza cladirea si mi-e frica ca o sa dispara frumusetea micului meu muzeu,aceea frumusete care m-a marcat pe mine.Am fost o singura data in acest muzeu,era atat de deosebit,dar in acelas timp si jalnic,jalnic deoarece timp de citeva ore nu am intalnit nici un vizitator.De fapt nu mezeul era jalnic,noi suntem jalnici,deoarece uitam sa apreciem trecutul,frumosul si arta.Sunt absolut sigura ca printre noi sunt mii si mii,care nu au vizitat micul meu muzeu niciodata sau macar Muzeul de Istorie.Evitam sa ne cunoastem trecutul,ci doar ne intereseaza prezentul si viitorul,tot ce e legat de bani si frumusetea exterioara : haine,pantofi,genti etc. As fi ipocrita,daca as spune ca nu ma intereseaza frumusetea exterioara,fiindca cei care ma cunosc stiu ca sunt obsedata de acest lucru,insa.... in mine mereu a trait un mic artist.
Pe vremea liceului,citeam foarte mult,de fapt,si acum sunt obsedata de carti,dar atunci parca era totul altfel; dupa ore mergeam la biblioteca B.P.Hasdeu si acolo era lumea mea! Acolo intram in universul meu si stateam ore in sir,era lumea mea,a lui Eminescu,eram dependenta de el,de Veronica Micle si tot ce e legat de ei.Ma interesa orice detaliu,orice scris despre ei.Ore in sir citeam,faceam notite si xeroxuri.Si acum am acasa o mapa in care pastrez poeziile lor,scrisorile lor,articole din ziare vechi si diverse poze.Ei m-au inspirat mereu,de aceea uneori ma regaseam acolo... undeva,in lumea lor.
Stau acum intr-o mica cafenea,beau o cafea si scriu.Simt privirile oamenilor,vad in ochii lor o reactie neadecvata,e ceva iesit din comun,am senzatia ca cred ca sunt o nebuna,care scrie tampenii.Se uita straniu la mine si chelnerita,deja de 3 ori mi-a schimbat scrumiera si vad ca se uita lung,dar nu imi pasa,fiindca azi m-a cuprins asa o inspiratie,o dorinta nebuna de a scrie,incat merg si in gand imi vin mii si mii de versuri si pentru o clipa vreau sa ma opresc si sa scriu.
Mi-aduc bine aminte un moment,pe cand aveam vreo 15 ani si ma plimbam singura prin parc,aveam sufletul ratacit,ca si azi de altfel,si m-am asezat pe o banca,am vrut doar sa scriu,asa imi venise pe moment.Am scos un caietel si am inceput sa scriu,putin mai tarziu trec niste tipi pe langa mine si m-au luat in ras,in urma lor se auzeau doar cuvintele "uite mai pe asta o apucat-o inspiratia".Sincer mi-a fost mila de ei,erau doar niste ratati,care stiu sigur ca nu au citit macar o carte in viata lor,dar dupa cum suntem noi,nu m-am mirat.E o lume a noastra,plina de istorii,de iubire si deznadejde,dar care uita sa admire ceva ce vine din interior.
De cateva zileam o stare,care simt ca ma ucide.Ma doare sufletul tot mai mult,dar stiu ca nu mai sunt un copil si nici nu plang,si nici isterie nu fac.Simt ca e doar un fel de depresie tomnatica.Si aceasta depresie tomnatica ma duce intr-o ratacire,ratacire de sine si de lume.
De cateva zile merg alene pe strazi,nu ma grabesc niciodata nicaieri,fiindca nu am unde... merg pe strazi,cu ochelarii pe ochi si privesc lumea,care e toata atat de diferita;o privesc si o critic,o compar si parca fac o caracterizare fiecarui om,auzind doar vibratiile cuvintelor.
Azi traversam parcul,cu pasi mici si greoi,parca as fi fost unica in lume.Mergand agale auzeam franturi de fraze.Pe o banca stateau doua fete si doar se auzea "cum sa vina el la patru dimineata la mine?",pe alta banca doi se sarutau,iar pe alta tot doua fete discutau despre barbati.Mi-e interesanta lumea lor si mergand cu ochelarii pe ochi aveam senzatia ca ei nu ma vad;imi place sa merg si sa visez,sa vad lumea si in mintea mea sa le fac scenariu vietii,un scenariu poate diferit de viata lor,dar in gandul meu ei sunt asa cum ratiunea si sufletul meu ii caldeste.
Pe an ce trece,imi dau seama ca fiecare toamna e din ce in ce mai grea pentru mine.Domina un soi de depresie,un soi de ratacire sufleteasca si singuratate,de care,constientizez,ca nu vreau sa ma debarasez.E parca un moment in care ma retrag de oameni si traiesc in lumea mea,plina de iubire,sperante,dezamagiri si iluzii frumoase.Si imi dau seama ca oricat de trist mi-ar fi in suflet,nu ma pot debarasa de sentimentul iubirii.Nu pot,fiindca nu vreau.
Ador sentimentul iubirii,chiar daca de multe ori nu a fost reciproc,el imi creeaza o lume in care parca nu sunt eu.Cu cat inaintez in varsta,imi da seama ca si iubirea is are varsta ei.De la momentul primului sarut,a primului asternut si al primei dezamagiri,ajungem la momentul primei puteri;ajungem la un moment in care iubirea din noi creste,nu mai e la fel de copilaroasa,da... iubirea isi are mereu jocul ei,bazele ei identice in orice inceput.Cu anii realizez ca iubirea e atat de diferita,ca oricat as trai tot nu as cunoaste-o.De la plansul din adolescenta,am ajuns la momentul ratiunii,chiar de iubesc,nu pot sa mai plang ca un copil,am realizat ca nu schimb nimic prin asta,am realizat ca unele sentimente le poti controla,dar nu si pasiunea nebuna,care apare fara a-ti da seama.
De la o fetita rusinoasa,care se teme sa se dezbrace in fata unui barbat,care se deranjeaza ca are burtica,celulita,sanii diferiti sau fundul nu stiu cum,ajungi la o femeie salbatica,cu o pasiune animalica,cu o libertate de a face dragoste,o libertate in fata uni barbat,pe care nu ai fi crezut niciodata s-o traiesti.Sa nu te sfiesti sa-i spui unui barbat ca-l vrei,sa nu te sfiesti sa-l dezbraci,sa-l atingi,sa-l saruti si sa-l ai... tu pe el,nu el pe tine.Ajungi la un moment,in care privesti lucrurile altfel, si iubirea,si barbatul si viata ta.
Ne transformam in femei,in femei ca mamele noastre,apoi la randul nostru devenim mame si sotii.Rolul unei femei in lume e unic - ne nastem,ca sa dam nastere! Si prin acest lucru imi permit sa afirm ca suntem geniale!
Si iata... de la o simpla arhitectura,o simpla plimbare am ajuns departe... de ce? Fiindca intreaga noastra viata e o arta,arta sufletul,.... arta omenirii e in fiecare lucru pe care il facem,trebuie doar sa gasim in noi micul artist si sa faurim lumea frumosului.
Si bat-o vina de toamna.... m-am facut prea filosoafa.... Oricum iubesc viata,barbatii si toamna.... la nebunie!
Комментариев нет:
Отправить комментарий